Dacă am avea astăzi un muzician de tipul lui George Ştephănescu, combativ, intransigent, perseverent până la obsesie, dăruit ȋn totalitate idealurilor muzicii româneşti, cu siguranță că ȋn Bucureşti ne-am bucura de o sală de concerte demnă de secolul XXI.
George Ştephănescu este unul dintre cele mai mari personalități din antologia muzicii româneşti, compozitor plin de talent, dirijor neȋntrecut ȋn epocă, profesor care la Conservatorul din Bucureşti a ȋnființat clasa de canto, prin mâinile sale trecând o serie de nume mari precum Haricleea Darclée, Elena Teodorini, Dimitrie Popovici Bayreuth, ȋn fine, un artist care şi-a dat ȋntreaga energie ȋn scopul ȋnființării unor trupe permanente de operă şi operetă românească, lucru deloc uşor ȋn contextul ȋn care publicul, dar şi autoritățile, ȋndrăgeau trupele italiene, franceze… George Ştephănescu este cel care ȋn 1885 a fondat Compania Opera Română, cu o existență plină de meandre şi care avea să devină instituție de stat abia ȋn 1921. Ştephănescu a apucat să trăiască gloria acestui moment inaugurat sub bagheta lui George Enescu cu Lohengrin de Richard Wagner. “Stephănescu reprezintă ȋn muzica noastră ceea ce Vasile Alecsandri şi Nicolae Grigorescu sunt ȋn domeniul poeziei şi al picturii” (Mihail Mărgăritescu, 1904).
Absolvent al Colegiului “Sfântul Sava”, compozitor cu câteva lucrări camerale, dar şi cunoscător al limbilor franceză, germană, italiană, latină şi greacă, posesor al unei vaste biblioteci, Ştephănescu se ȋnscrie la Conservatorul din Bucureşti pe care ȋl va finaliza cu nota 10 la toate materiile. Ȋmpreună cu Constantin Dimitrescu “ar merita să fie trimişi la Academiile străine spre perfecționarea lor” era recomandarea lui Alexandru Flechtenmacher. După un scurt popas vienez, Ștephănescu se ȋnscrie la Conservatorul din Paris, unde studiază cu Ambroise Thomas şi Daniel Francois Aubert, frecventând asiduu spectacolele de operă şi adorându-l pe Gounod. Următoarele repere ale biografiei sale, selectate din monografia muzicologului Carmen Stoianov, ar fi pe scurt:
- 1872 – devine profesor la Conservatorul din Bucureşti;
- 1875 – primele apariții ale elevilor lui cu arii sau fragmente de operă;
- 1876 – căsătoria cu Caliopi Petrescu, răpusă doi ani mai târziu;
- 1879 – ȋnceputul colaborării ȋn calitate de compozitor cu Teatrul Național. Un an mai târziu devine dirijorul orchestrei;
- 1883 – se recăsătoreşte cu artista Alexandrina Gavalla;
- 1885 – primul spectacol de operă cântat ȋn limba română de către elevii lui;
- 1885 – 1886 – prima stagiune a Companiei Operei Române;
- 1905 – numit inspector general al muzicii;
- 1909 – demisionează de la catedră, dar continuă să ofere acasă lecții de canto;
- 1919 – se retrage la casa sa din Căpățâneni (Argeş);
- 1925 – se stinge din viață ȋn 25 aprilie, la Bucureşti.
“Când am venit la Teatrul Național am găsit vodeviluri, când am plecat am lăsat opere”, spune Ştephănescu ȋn 1895, coleg de generație cu Constantin Dimitrescu, Eduard Caudella şi Gheorghe Dima. Creația sa nu e prea amplă, dar cuprinde prima simfonie din literatura românească (1867), un septet, un octet, două sonate, toate scrise ȋn prima etapă, poemul dramatic Santinela Română (1869, interpretat şi la Paris), după care au urmat Uvertura Națională (1876), Cvartet ȋn memoria Iuliei Haşdeu (partitură pierdută), feeria Sânziana şi Pepelea, operetele Cometa, Mama soacră, Scaiul bărbaților, opera Petra – neterminată, ca şi multe cântece şi coruri.
Ȋn loc de ȋncheiere vă ofer fragmente dintr-o scrisoare a lui George Ştephănescu ȋn care descrie emoția celor 4 reprezentații din decembrie 1885 cu marea soprană Adelina Patti (ȋn Traviata şi Lucia de Lamermoor):
“Ȋnaintea sosirii ei, mulți dintre prietenii mei mă sfătuiau să nu conduc orchestra la acele spectacole, să pretextez o boală, spunându-mi că este foarte capricioasă, ba chiar că la Budapesta a oprit orchestra ȋn mijlocul spectacolului. Deşi mă cuprinse o oarecare teamă, nu puteam face una ca asta şi luându-mi inima ȋn dinți, cum se zice, am rămas la postul meu. Mare era răspunderea, foarte mare, căci toți cântăreții fiind elevii mei, orice s-ar fi ȋntâmplat, vinovatul era să fiu eu, numai eu singur (…)
A doua zi după venirea ei am fost invitat la dânsa, la Hotel Bulevard, ca să repet… Femeia asta foarte modest ȋmbrăcată era oare Patti? Patti cea care când se ducea la Petersburg i se punea la dispoziție trenul imperial? (…) Mi-a dat partitura sa şi m-a rugat să interpretez la pian toate părțile ȋn care cânta ea, ca să audă dacă mişcările sunt cele conforme cu dorințele ei. (…) La teatru toți mă aşteptau să le spun cum am fost primit, cum a cântat etc, etc. Când le-am spus ȋnsă că nu i-am auzit vocea şi că nu va cânta decât ȋn seara spectacolului, toți au ȋncremenit, mai cu seamă bieții cântăreți ai mei, care erau ȋn primul lor an de operă” (…) Fiindcă nu se mai găseau locuri mulți amatori ȋmi ceruseră voie a veni ȋn orchestră, iar alții mai tineri, costumați, figurau ȋn cor. (…) La final ne felicitam unii pe alții şi toți eram entuziasmați şi mândri că am avut norocul să acompaniem o astfel de minune. (…) Aceste reprezentații unice ȋn analele teatrului nostru au trecut ca un fulger, ca tot ceea ce este frumos pe astă lume.”
Sursa: Radio Romania Muzical
